Oglinda (The Mirror) – un film de Andrei Tarkovsky ce are la baza ideea obsedanta a mamei ce-si lasa copiii sa-si descopere singuri lumea in care traiesc, parasita fiind de sotul sau de timpuriu. Este povestea suferintei omului atunci cand simte ca nu le poate oferi indeajuns celor dragi, chinuit fiind de ideea ca nu poate rasplati pentru tot ceea ce i s-a daruit de-a lungul vietii. 
Prologul pare a nu avea legatura cu restul filmului: un surt documentar stiintific prezinta cum un tanar este vindecat de logopatie prin hipnoza, iar la sfarsitul acestei terapii putea rosti “tare si clar, liber si degajat, fara teama fata de propria-i voce: Pot vorbi!”. Cu toate acestea, se va crea o stransa legatura cu povestea ce va urma: toate personajele par sa sufere de aceeasi problema a dificultatii de a se exprima, tanjind dupa o modalitate de a-si regasi limbajul.
In continuare, actiunea este construita sub forma unui flux de amintiri ale personajului principal – Alexei: ganduri colorate de imaginatie despre casa parinteasca, parinti si actuala familie.
Barbatii, in general absenti din poveste si de pe ecran, apar doar ca voci si sunt creatorii de arta si poezie (versurile pe care le auzim din cand in cand au fost scrise de tata regizorului). Oglinda este construita ca un colaj din scene ce reconstituie evenimente anterioare, amestecate cu secvente de arhiva din mai multe tari si cu citate din muzica clasica (Bach, Pergolesi, Purcell). Acest obiect aparent banal este imaginat ca o confesiune intima si o frumoasa evocare a trecutului.
Probabil va fi nevoie sa te uiti la el de mai multe ori pentru a prinde toate subtilitatile care incearca sa reconstituie vietile oamenilor din jurul regizorului (mama lui se joaca pe sine in film).
“V-ati intrebat vreodata daca plantele pot sti, simti sau chiar intelege? Lor nu le pasa precum noua, care spunem banalitati in gura mare. Asta pentru ca noi nu avem incredere in natura din noi. Suntem suspiciosi tot timpul, na grabim, nu avem timp sa stam si sa reflectam”